Între Norii Mei și Ultima Frontieră

Oameni pe care i-am cunoscut – Valentin Nicolau

de Aurel Cărășel

„Îmi place atât de mult să fotografiez norii, încât cred că am ajuns să dețin o colecție digitală de câteva mii de fotografii. Știi, cumva, norii fac parte din substanța dumnezeirii.”

Asta îmi spunea Valentin Nicolau în anul 2012, într-o după-amiază fierbinte de august, în timp ce stăteam pe două scaune de lemn, pe puntea superioară a Bacului Alfa, cu mâinile atârnând deasupra grilajului de metal, care ne despărțea de apele leneșe ale bătrânului Danubiu. În spatele nostru, pădurea foșnea stins, atinsă de un vânt hoinar și vlăguit. Dinspre copaci, veneau strigăte vesele, valuri de muzică folk, abia inteligibile, miros de fum și din când în când glasul calm al lui Croco, care îl chema în Amfiteatru pe Micuțu, colaboratorul său numărul unu în domeniul sonorizării. În jurul nostru Academia de Vară Atlantykron își derula, neistovită, programele, făcându-i pe tinerii ei praticipanți să alerge de colo-colo, între două cursuri.

Îl descoperisem întâmplător pe Valentin acolo. Era unul dintre acele rare momente în care puntea nu era ocupată pentru derularea vreunui curs. Mi-a spus că se retrăsese să mediteze puțin, dar pentru că tot ajunsesem acolo, puteam să-i țin companie.

Și, da, norii făceau, cumva parte, din substanța dumnezeirii. I-am spus-o, apoi am tăcut împreună. Nu părea extraordinar de dornic să tăifăsuiască, se însorea numai și, când norii se mai mișcau puțin în depărtarea sinilie a cerului, ducea aparatul la ochi și mai făcea câte o poză.

M-a întreabt dacă aveam și alte legături cu zona, în afară de faptul că profesasem, cândva, la Cernavodă. Multe legături spirituale, l-am asigurat. Nici nu se putea altfel, doar veneam pe insulă de peste 20 de ani. Mi-a spus că el se trăgea din Hârșova și că se simțea aici aproape ca acasă. Apoi mi-a povestit despre bunicul său și despre vasele fluviale pe care le deținuse înainte de al Doilea Război Mondial, singurele care făceau legătura directă cu Viena.

„Am nostalgia acelor vapoare, înțelegi? Nu le-am văzut niciodată, le-au confiscat comuniștii, evident, și au închis linia fluvială. Au rămas după ele doar câteva fotografii vechi și poveștile alor mei. Poate că asta m-a determinat să-mi cumpăr și barca cu motor și tot asta mă ispitește să o vând și să-mi iau una mai mare, poate chiar un iaht. Prin venele mele curge, tulbure, și apa fluviului de sub noi.”

Făcea ruperi de ritm și de direcție extrem de interesante și de… profesioniste, aș putea spune. Le cunoșteam deja, cu numai o zi înainte participasem la o conferință a sa, în zona Wolf’s Pack, dedicată modalităților de comunicare. Acolo, își îndreptase atenția, în ultima clipă, schimbând la 90° direcția de interes a auditoriului, către comunicarea religioasă oficială. Și exact de aici, a virat din nou discuția cu 90°, și mi-a povestit despre aventura spirituală a comunicării în teatru. Totul pornise de la un curs de Teatru pe care-l ținuse la Universitatea din Brașov, vreme de câțiva ani.

„Incitant, stresant, o modalitate bună să-ți remodeleze circuitele neuronale, dacă ai, bineînțeles, aptitudine pentru schimbare și înțelegi că niciun alt dat nu este etern, cu excepția cunoașterii. A fost fascinant, dar nu aș mai încerca încă o dată. Cel puțin la Brașov, nu. Prea obositor. În timpul pierdut cu deplasarea, aș fi putut să scriu un întreg volum de piese de teatru. Ca să nu mai vorbim de partea financiară, care aproape nici nu trebuie luată în considerare.”

Încercase experiența profesorului universitar. Și, din nou, pe aceea a studentului.

„Pare puțin cam ciudat să fii să fii, în același timp, și profesor, și student. M-am înscris la Teologie. Te uiți cam… ciudat la mine, nu?”

L-am asigurat că nu. La urma-urmei, același lucru mi se întâmplase și mie, în urmă cu vreo 20 de ani. Mi-a spus că simțea nevoia unor studii aprofundate și organizate asupra transformării simplei comunicări personale, din vremea lui Iisus și a apostolilor săi, în actuala comunicare teologică oficială, care ar avea mult mai multe de spus celor interesați, dacă aceștia ar avea cheile semantice teologice necesare.

Am continuat să discutăm de una, de alta, cele mai multe având directă legătură cu activitatea Academiei, care se derula neostoit în spatele nostru, în arșița unui soare uitat de timp. La un moment dat, aparent fără nicio legătură cu ultima linie de dialog, m-a întrebat dacă mai îmi aminteam unde ne-am cunoscut. La Convenția Națională de SF de la Buzău, i-am răspuns. În urmă cu vreo 20 de ani. Ne plăcuse de ei (Vlad Popescu, Emil Bărbulescu și, evident, Valentin Nicolau), fuseseră fascinanți pentru noi, fanii, strânși în sala cea mare a Casei de Cultură: intraseră peste noi fără nicio introducere, se suiseră pe scena de unde Dan Merișca făcea o prezentare de cenaclu, îi luaseră microfonul și se prezentaseră – Noi suntem Editura Nemira. Dacă nu ați auzit de noi, ar fi cazul să o faceți, pentru că suntem hotărâți să publicăm multă, foarte multă literatură SF. Scriitorii români sunt incluși. Așa începuse, în general, colaborarea fandomului cu Nemira. Și a mea, în mod particular.

-De fapt, cred că eu te-am cunoscut, cu adevărat, în 1993, când am inițiat primul concurs acela de proză SF și Fantasy al Nemirei. Îmi amintesc că Vlad a intrat la mine în birou și mi-a zis: ce facem cu flăcăul ăsta, că a luat câte un premiu la fiecare categorie… Este etic să îl premiem de două ori?

-Îmi amintesc că mi-ați dat amândouă premiile.

-Ei da, nu părea chiar etic, dar era în litera regulamentului concursului. Și cred că nu te-aș fi reținut nici atunci prea mult, dar ai venit cu cererea aia de-a dreptul țăcănită… cu biblioteca…

Ei, da, aceea fusese o cerere exact cum a caracterizat-o el – țăcănită. Privind peste timp, înapoi, era o solicitare normală, dar privind îngust, numai la nivelul anului 1994, recunosc că nu cadra cu normalitatea din jur. Una peste alta, îmi luasem inima în dinți și mă înființasem în biroul lui, promițând să nu-i răpesc mai mult de 10 minute din timpul de lucru. Pe atunci, eram președinte al primei asociații de creatori SF din țară și am vorbit în numele ei. I-am spus că, dată fiind penuria de carte SF din România, pentru ca aceasta să poată ajunge în mâinile cititorilor, era nevoie de o bibliotecă publică de profil. Asociația craioveană dorea să o facă: Direcția de Tineret și Sport de atunci îi oferise, cu generozitate, un spațiu pentru așa ceva. Exista chiar și un nucleu de carte, din donații. Ne lipsea numai un sprijin major, cel al unei edituri cunoscute, pentru ca lucrurile să meargă cum trebuie. Și l-am avut. Directorul Valentin Nicolau a ridicat un deget și mi-a spus doar atât: Îl veți avea. Întrevederea durase mai puțin de 6 minute. Și l-am avut. Timp de cinci ani, am cărat cu sacoșele, lunar, cărți la Craiova, umplând rafturile bibliotecii. A fost unul din gesturile extraordinare și simple pe care (așa cum aveam să aflu ulterior), Vali le-a făcut în toți anii care s-au scurs, asemenea apei bătrânului și leneșului Danubiu. Pe care l-a făcut inclusiv pentru fiecare ediție a Academiei, donând sute de cărți pentru premii.

-Și, de fapt, cred că mi-a plăcut primul tău roman. Cel cu planeta închețată și cu păpușile mecanice ale unei civilizații stinse. Erau niște idei interesante acolo. De-aia am și ales să-ți fac eu prezentarea, la lansare.

În 1997, Nemira îmi publicase romanul „La capătul spațiului” și mă invitase la lansarea pe care o făcuse într-una din sălile Teatrului Național din București. Multă vreme, prezența mea la lansare a stat sub semnul întrebării, din cauza viscolului cumplit, care paralizase jumătate din țară. Ajunsesem extrem de greu, după un drum îngrozitor cu trenul și fără să știu când aveam posibilitatea să mă întorc. Valentin Nicolau îmi făcuse o prezentare frumoasă. Știa să vorbească și, mai ales, simțea publicul, era atent unde să puncteze și când să se retragă pentru a-i da acestuia posibilitatea să respire. Om de teatru, ce mai, cu toată recuzita scenei în sânge.

Apoi, s-au auzit vocea lui Sorin Repanovici pe mal, întrebând de el. Și vraja s-a destrămat. Valentin Nicolau s-a întors la statutul său de invitat al Academiei, s-a ridicat, mi-a strâns mâna și s-a scuzat: trebuia să țină o conferință. Și-a pus ochelarii negri și s-a îndreptat spre scara metalică. Înainte de a păși pe prima treaptă, s-a întors și mi-a spus:

-Dacă te interesează… am un blog. Norii mei. Scriu din când în când câte un material despre ceea ce se petrece pe scena asta imensă de teatru care este România. Îți pot trimite link-ul pe adresa de mail.

Asta a fost. Am primit primul link chiar în septembrie, anul acela. Acolo, am descoperit o altă față a lui Valentin Nicolau – criticul politic, neafiliat politic. Dacă domnul Caragiale ar fi putut să citească articolele acelea, cred că ar fi avut parte de o mare plăcere intelectuală.

Ultima oară, l-am întâlnit, pentru numai două minute, în luna noiembrie 20014, la Târgul de Carte Gaudeamus. Îmi lansasem cele două volume de povești (publicate de editura Eagle) și mă pregăteam să plec spre casă. În nebunia de prânz a târgului, am zărit un microspațiu de liniște, asigurat de mobilierul Nemirei. Înăuntrul oazei, discutau Alexandru Mironov, Mircea Opriță și Valentin Nicolau. Am reușit să mă strecor acolo și să îi salut. M-a întrebat dacă terminasem cu lansarea (aflase de la Al. Mironov). M-a felicitat și s-a scuzat: se grăbea pentru lansarea propriului volum de basme, „Basmania”. Am privit cum se strecura printre vizitatori. Mi se păruse obosit și puțin cam tras la față. M-am gândit că așa și trebuia să fie, cu atâta nebunie organizatorică. Și, în timp ce ieșeam din uriașa sală de expoziții, alături de Sorin, de fiica lui Cristina și de băiatul meu Cristian, mi-am adus aminte de ceea ce-i spusese cu voce joasă, pe insulă, lui Pierre de Hillerin, după ce văzuse logo-ul Academiei:

„Ultima Frontieră, mon cher? Întotdeauna va exista o ultimă frontieră, pentru că scara asta nu se termină niciodată.”

Leave a Reply