Mihail Grămescu

Oameni pe care i-am cunoscut – Mihail Grămescu

Bătrânii spun că atunci când moare un om, se stinge o stea în cer. În cazul lui Mihai Grămescu, unul dintre cei mai talentați scriitori de SF&F pe care i-a produs literatura română în ultimii 40 de ani, cred că mai corect ar fi să se spună că s-a stins o întreagă constelație. Și parcă tot nu ar fi de ajuns.

Scriam undeva că l-am cunoscut pe Mihai cu ocazia unei ședințe comune a cenaclurilor Henri Coandă din Craiova și Solaris din București, în 1982. Citise atunci un text despre o întâlnire între o civilizație terestră străveche și niște urmași ai acesteia, reveniți acasă, după mai multe milenii de zbor. Un text impresionant pentru mine, cel de-abia intrat în această lume fascinantă a SF-ului, mai cu seamă prin lirismul său puțin straniu și prin faptul că acțiunea nu curgea deloc clasic, precum în textele americane, pe care le admiram cu toții, pe atunci. Ceva mai târziu, l-am asociat cu parfumul prozelor lui Borges și am știut că nu am făcut o greșeală considerându-l, în acel moment, cel mai bun scriitor al pleiadei anilor 1980.

Privind cu regret în urmă, constat că nu ne-am întâlnit foarte des, de-a lungul anilor, cel mult de 10-12 ori, mai ales la Convențiile naționale și la Zilele unor cenacluri. Cel mai mult, probabil de 4-5 ori, ne-am întâlnit în Iașul lui Ion Creangă și al lui Dan Merișca, iar cel mai rar în București – numai de două ori, ultima fiind în 2011, la sediul SRSFF, cu ocazia lansării romanului „Vânătoare de noapte” (reeditare), aparținând subsemnatului. Atunci, într-o discuție de un sfert de oră, un Mihai mai obosit parcă de cât îmi aminteam eu, m-a felicitat pentru performanța editorială și mi-a vorbit despre un proiect de-al său de reașezare a unor mituri și elemente folclorice în tipare noi, diferite de cele cu care ne obișnuiserăm, atunci când ne gândeam la ele. Povestea cu aceeași patimă licăritoare în priviri de care îmi aminteam, ori de câte ori cineva pomenea despre el, în discuții particulare. Pentru că Mihai avea un anumit șarm ingenuu în dialoguri, de parcă scria în timp ce croia tiparul oral al cuvintelor. Ne-am despărțit, cu promisiunea că urma să ne mai întâlnim, la vreuna din ședințele propuse atât de generos, în fiecare lună de SRSFF.

Privind retrospectiv la întâlnirile noastre din ultimii ani, constat că probabil cea mai interesantă și mai caldă pentru mine rămâne aceea de pe Atlantykron 1998, când, ajungând pe insulă cu o zi mai târziu decât soseam de obicei, am avut surpriza să îl găsesc pe Mihai Grămescu în sala de mese a Bacului Alfa, împreună cu încă trei-patru cunoștințe, discutând… evident ce altceva, decât despre literatura SF? Pe la ora 23, când discoteca de pe celălalt bac dădea semne de evidentă oboseală, în sală se adunaseră peste 20 de SF-iști împătimiți, mai cu seamă din tânăra generație (valul anilor ’90), iar tema discuției s-a mutat asupra filmului de profil. Și pentru că Mihai era unul din fanii cărții și filmului „Johnny Mnemonic”, discuția a alunecat aproape pe nevăzute asupra subiectului acestuia, iar el ni l-a povestit de la un cap la altul, lăsând numai scurte pauze pentru intervențiile sau întrebările celor mai impetuoși și nerăbdători fani. Ca și cum noi nu am fi văzut filmul. Sau nu am fi citit cartea. Ei bine, nu l-a întrerupt nimeni și am revăzut secvențe întregi din film, dincolo de cuvintele sale. Avea farmec și avea intuiția oratorului, știind unde să pună punct unei fraze prea lungi sau unde să schimbe intonația pentru a nu te pierde pe parcurs, ci a te menține în transă.

Stătea acolo, la mijlocul unei mese cu blat albastru de catifea, pe un scaun de metal, înconjurat de câțiva ascultători credincioși, care făceau un cerc în apropierea sa, ca și cum l-ar fi păzit. În rest, sala era plină de băieți și de fete, mulți încă în costume de baie, așezați direct pe podea, pe scaune sau stând, pur și simplu, în picioare, și vorbind între ei în șoaptă. Iar filmul continua să ruleze, cu Mihai la timonă. Johnny își trăia aventurile, în timp ce transporta în tărtăcuța sa prețioasă informații vitale pentru întreaga umanitate. Fără s-o știe. Iar Mihai făcea trimiteri la cărți, la filme cu un subiect cât de cât similar, se entuziasma de tehnica pe care o propunea viitorul în care se mișca personajul, comenta dialogurile. Era, într-un cuvânt, acel factotum atât de necesar în acele momente, încât discuția despre film s-a prelungit nu doar mult după miezul nopții, ci chiar și a doua zi, printre corturi. Cumva, naratorul devenise Johnnny Mnemonic și nu se grăbea să iasă din pielea personajului.

La începutul anului 2012, am schimbat două mailuri scurte cu el. Plănuisem să vin la una dintre ședințele SRSFF-ului și voiam să-l întâlnesc. Așa cum speram să-l revăd și pe Dănuț Ungureanu și pe Marian Truță. Nu a fost să fie. Din motive personale, a trebuit să renunț la deplasare. Apoi timpul a trecut mai repede decât căderea unei stele. Am primit un mail în care eram anunțat, alături de mulți alți prieteni și cunoștințe de-ale sale, că extraordinarul visător trecuse Marele Prag, căutându-i pe toți ceilalți, care i-o luaseră înainte.

Leave a Reply