Ștefan Ghidoveanu

Oameni pe care i-am cunoscut – Ștefan Ghidoveanu

Despre unii oameni scrii cu mai multă ușurință, există ceva în ființa lor care atrage cuvintele, asemenea unui magnet, și le face să se ordoneze singure în propoziții și în fraze. Despre alții, cuvintele îți vin mai greu, nu pentru că nu ar avea motiv sau pentru că nu și-ar găsi cursul. Numai pentru că ție, cel rămas încă pe Pământ, nu-ți vine să crezi că trebuie să scrii despre un semen de-al tău, cu care ai schimbat atâtea idei și emoții în trecut, și care acum s-a transformat în neant.

Despre Ștefan Ghidoveanu îmi vine greu să scriu. Îmi vine greu, pentru că nu accept încă ideea că nu o să-i mai pot asculta niciodată vocea la Radio sau la telefon. Ideea că nu-mi va mai răspunde la mailuri. Că nu va mai veni niciodată pe Atlantykron. Știu că moartea este un dat, nu o povară. Dincolo de faptul că omul Ștefan Ghidoveanu nu mai este, rămâne un alt fapt, tot ca un dat – rămâne să trăiască mai departe traducătorul, criticul și spiritul de înaltă cultură SF care a format cealaltă față a personalității sale.

Nici nu mai îmi aduc aminte exact unde l-am întâlnit pentru prima oară. Poate că a fost la una dintre zilele cenaclurilor (la Bacău, la Craiova sau la Iaşi) sau, poate la vreuna dintre consfătuiri.

Cu siguranţă, însă, că prima întâlnire adevărată, la care s-a întâmplat să stăm la aceeaşi masă şi să schimbăm idei şi păreri despre cărţi şi despre universurile SF care ne pluteau prin minte şi prin suflet a fost în Tabăra SF de la Amara, în 1990. Ajunsesem acolo cu un grup de 16 elevi din Cernavoda (între care şi organizatorul permanent, de atunci încoace, al acestui tip de manifestare, Sorin Repanovici) şi ne cazaserăm la căsuţele de lemn, puse la dispoziţie de organizatori. Încă din prima seară, Ştefan Ghidoveanu s-a înfiinţat împreună cu Dan Ursuleanu la cenaclul de seară, organizat în jurul câtorva mese lungi de lemn. S-a aplecat deasupra tăbliei decolorate a mesei, înalt, cu părul lung lăsat în şuviţe negre pe spate, cu privirea uşor defocalizată, privindu-ne din spatele unor lentile groase.

-Pentru cei care nu mă cunosc, sunt Ştefan Ghidoveanu, de la “Exploratorii lumii de mâine”, Radio România Cultural, s-a prezentat. Şi, începând de mâine, membru în comisia care trebuie să citească, să selecteze şi să premieze producţiile voastre literare, pe care le-aţi adus în sacoşe, de acasă. Aşa că vă rog să mă căutaţi şi să mi le predaţi, începând chiar cu seara aceasta, la căsuţa aceea cu acoperiş verde, dintre brazii de acolo.

Şi a urmat o seară de cenaclu, tipică anilor 1980, cu lecturi la lumina becului chior de pe stâlp, cu discuţii tăioase pe marginea textelor, cu largi digresiuni şi trimiteri către opere de frunte ale SF-ului mondial.

Cea de-a doua seară (fabuloasă d.p.d.v. ideatic) pe care-am petrecut-o în compania huşanului cu ştaif de Bucureşti s-a petrecut într-o cameră de hotel din Freudenstadt, un orăşel montan din Germania, în 1992. Ajunseserăm pe plaiurile teutone 42 de ahtiaţi de SF, majoritatea absolută participanţi pentru întâia oară la un Congres European de profil. Şi, pentru că eram români, esticii prăfuiţi ai Europei, proaspăt ieşiţi în Occident după Revoluţie, am fost cazaţi într-un hotel mai periferic (logic!), undeva în inima unei păduri bătrâne, la câţiva kilometri de Freudenstadt. Ştefan ni s-a alăturat foarte târziu, în noapte: el şi Alexandru Mironov veniseră separat de grupul nostru, cu trenul. Şi, pentru că erau ceva probleme cu locurile de cazare, m-am oferit să-l iau în camera pe care deja o mai împărţeam cu încă o persoană, profitând de faptul că exista o canapea întrunul din colţuri.

Abia veniţi de la drum lung, ar fi fost normal să mâncăm şi să ne culcăm imediat, deoarece programul începea a doua zi destul de dimineaţă. Lucru imposibil, într-o astfel de combinaţie. Cărasem în bagaj o sticlă de 1 litru de vin, de-a lungul întregii Europe, în speranţa că voi descoperi în Germania un motiv serios să o pun la bătaie. Motivul s-a dovedit prezenţa absolut expansivă a domnului redactor de radio, care a deschis larg uşa terasei (aerul nopţii era rece, dar mirosul de brad merita să suportăm temperatura) şi a început să povestească…

După cum aveam să constat şi în alte nenumărate momente în care am stat alături (aduşi de întâmplare sau de o prozaică invitaţie), Ştefan dispunea din plin de un har al povestirii, cum probabil numai moldovenii pot să-l aibă. Citea enorm şi avea o memorie fotografică, fiind capabil aproape să citeze paragrafe întregi din cărţile ce-i treceau prin mână. Pe lângă SF (“boala mea dintâi”, după cum îmi spusese încă de la prima noastră colaborare pe linie de radio), era îndrăgostit de muzica bună şi îşi adunase acasă o impresionantă colecţie de casete, iar mai târziu de CD-uri. De la el am aflat lucruri fascinante despre marii muzicieni ai secolului XX, precum şi informaţii despre scriitori SF despre care nu auzisem niciodată, dar care aveau să devină cunoscuţi publicului roman şi prin străduinţa sa neobosită de traducător.

De fapt, chiar pe această linie, am avut parte de o interesantă, stresantă, obositoare, dar extrem de instructivă colaborare.

Prin 1996, undeva în apropierea verii, Ştefan m-a sunat şi, fără nicio introducere, m-a întrebat dacă aş fi interest să traduc o carte. Deoarece nu eram la prima tentativă, propunerea suna tare ispititor. N-am stat prea mult pe gânduri și i-am răspuns că, da, aș fi interesat. M-a chemat la el acasă, ca să stabilim condițiile. Locuia într-o casă mare, împreună cu încă vreo alți patru chiriași, pe undeva prin spatele Mitropoliei. M-a invitat înăuntru și, Doamne, era atât de bine în camerele acelea înguste și înalte, care păstrau ceva din răcoarea toamenlor lungi, în plină vară clocotitoare! Mi-a pus o cafea, m-a întrebat ce muzică prefer (am lăsat asta la alegerea sa) și a scos de sub un teanc de casete o cărămidă de carte de vreo 800 de pagini, cu coperte albastre. David Brin, mi-a spus. M-a întrebat dacă auzisem de el. Am șovăit. Nu pentru că aș fi știut ceva, habar nu aveam pe atunci cine era scriitorul, dar nu voiam să-mi creez din start vreo condiție negativă, în ochii viitorului meu editor. Pentru că, așa cum aveam să aflu în numai câteva minute, Ștefan lucra de aproape un an la editura ploieșteană Pigmalyon, la care pregătea colecția de SF. Am cântărit cartea în palmă (atârna ceva, trebuie să recunosc), am răsfoit-o, mai mult ca să vadă el că îmi dau interesul și, în cele din urmă, am zis: „Da, se face, Ștefane. Unde trebuie să semnez? „. Mi-a pus în față un precontract, l-am semnat, apoi a scos și un contract, m-am uitat lung la el, în semn de „Cum naiba, chiar așa, unul după altul? „, el a râs și mi-a xplicat că da, se întâmplase o chestie nefericită cu romanul „Războiul elitelor”, mai trecuse prin mâna cuiva, pentru traducere, dar respectiva traducătoare preferase să toace avansul și îi înapoiase cartea, lăsându-l în mare nevoie, în fața patronului. Am spus din nou „Da”, am semnat, am luat cartea și am băgat-o în geantă, iar când să plec, Ștefan mi-a pus mâna pe umăr și m-a oprit în prag. „Știi, mi-a spus, zâmbind nefericit, trebuie să o termini de tradus și de dactilografiat exact în trei luni de zile. Eu trebuie să o predau la tipografie la începutul lunii noiembrie. ” Trei luni de coșmar. Nu voiam nici să-i produc lui vreo belea cu patronul și nici să-i schimb impresia despre traducătorul din mine. Așa că am dormit, pracitc, cu cartea lui Brin sub cap. Traduceam în orice loc m-aș fi aflat și găseam câteva minute libere: pe tren, în drum spre București, la școală, în pauze, mă refugiam la biblioteca școlii și mă ascundeam în spatele unui raft cu cărți pentru a nu fi deranjat,, prin parcuri, atunci când așteptam în oraș pe cineva, diminețile până în micul dejun… Mărturisesc că nu avusesem nici înainte și nu am mai trăit nici ulterior o astfel de aventură a traducerii. Aproape simultan cu traducerea, făceam corectura, iar unde era cazul și adaptarea, apoi băteam textul la mașina de scris în trei exemplare. După care făceam a doua mână de corecutră. Ajunsesem de visam și noaptea romanul lui David Brin. Când I l-am predat, undeva pe la începutul lunii octombrie, cred că slăbisem cu vreo 10 kilograme și aveam niște cearcăne excepționale la ambii ochi. M-a privit lung și mi-a spus: „Sincer? Nu credeam chiar deloc că o să reușești să te încadrezi. Ai ținut la efort, nu glumă! Merită să-ți dau o bere.” Zarurile s-au învârtit însă altfel și nu a mai apucat să o facă. Romanul a apărut mai târziu decât era preconizat, atunci când el părăsise postul de redactor al editurii, așa că eu nici până azi, cu toate diligențele făcute pe lângă patron, nu am reușit să capăt vreun exemplar.

Ultima întâlnire cu Ștefan Ghidoveanu s-a întâmplat să fie la Radio România Cultural, la numai un an de când el s-a hotărât să renunțe să mai participe la Fenomenul Atlantykron (din motive personale, pe care nu doresc să le discut aici, dar pe care Ie respect). M-a invitat la emisiunea „Exploratorii lumii de mâine”, să discutăm despre SF, despre fandom și, evident, despre Atlantykron. Îmi amintesc că a ieșit o emisiune destul de frumoasă, iar Fane a fost, ca întotdeauna, în astfel de ocazii, un tip elegant, inteligent și, mai ales, extrem de ponderat în afirmații. I-a avut ca invitați, telefonic, pe Cristian Tudor Popescu, pe Sorin Repanovici și pe Alexandru Mironov. După ce mozaicul s-a încheiat și m-a condus spre ieșire, mi-a spus la despărțire, înainte să-mi strângă mâna: „Credeam că anul trecut am încheiat-o cu Atlantykronul vostru, dar văd că m-am înșelat. Mai aveți de gând s-o lungiți, nu v-ați plicitisit, până acum? „. Am râs și i-am spus că Atlantykron era un fapt de viață, a cărui existență nu depindea de noi. Avea să se sfârșească, atunci când urma să-I vină rândul să se stingă. Ca și oamenilor. A dat din cap și m-a privit lung prin ochelarii săi mari, cu lentile groase. „Ca și oamenilor, a repetat. Noi ne mai vedem, nu? ” Am răspuns că da.

Soarta a vrut însă cu totul altfel.

Leave a Reply